Anatomia unei dispariții

Andrei Chindriș este arhitect, absolvent al Facultății de Arhitectură și Urbanism din cadrul Universității Politehnica Timișoara. În prezent activează în biroul D Proiect, unde este implicat în proiecte de restaurare, reconversie și regenerare urbană. De asemenea, colaborează cu Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara, unde coordonează, alături de alți colegi, atelierul de priectare al anului V și seminare de istoria urbanismului și istoria arhitecturii. Din 2022, face parte din echipa proiectului cultural Ecluze pe Bega, ocupându-se de componentele de cercetare și documentare dedicate activităților desfășurate de-a lungul canalului și ținând tururi ghidate ce au ca subiect patrimoniul hidrotehnic.

Dezafectarea clădirii este doar începutul. Urmează ani în care este lăsată pradă factorilor de mediu și indolenței. Din exterior, privitorul se află în fața unei constatări: aceea că procesul de degradare își urmează cursul firesc și previzibil, implacabil. Vegetația începe să se insinueze, pământul acoperă încet urmele, apa își face loc prin fiecare fisură. Ciuperci, mușchi, licheni și mucegaiuri. În tot acest timp, arhitecți elaborează proiecte de regenerare urbană, documentații de punere în siguranță, cereri de clasare în regim de urgență. Planuri urbanistice zonale iau naștere din viziuni ale rentabilității, îmbrăcate în discursuri despre calitatea vieții și accesibilitatea urbană. Se obțin avize și autorizații. Autoritățile au probleme mai presante. Locuitorii orașului trec zilnic pe alături, neștiutori, intrigați. Într-una dintre zile apar echipele de muncitori în utilaje șenilate de calibru mare. Clădirea urmează să-și încheie trecerea prin timp. Dematerializarea e rapidă, precisă, țintită, iar lucrările, sârguincioase. Excavatoarele operează, paradoxal, aproape chirurgical. Praful se așază. Mormanele de moloz sunt transportate. În urma lor rămâne un teren viran. Un gol. O absență. Din absență se nasc întrebări. Despre competențe și responsabilități. Despre înțelegerea contextului urban. Despre relația cu apa. Despre trecut și memorie. Despre relevanța patrimoniului. Despre restaurare și conservare. Despre ce trebuie păstrat. Despre ce poate fi înlăturat. Despre exercitarea profesiei de arhitect. Despre educație. Despre dezvoltare și progres. Despre viitorul așezărilor umane. Pe când noi clădiri ajung să ocupe acest gol, uitarea se așterne, iar obiectul mai supraviețuiește doar în documente. O siluetă în fotografii. Un contur pe planuri vechi. Un număr într-o arhivă. Privitorul se află iar în fața unei constatări: noul ansamblu nu face nicio trimitere la memoria locului. Gândirea orientată către o abordare de tip palimpsest fusese, în acest caz, desuetă. Iar în siajul acestei constatări apare, firesc și legitim, o dilemă: ce se câștigă, de fapt, atunci când ceva se pierde?