Real good Joe

Drăgan Dragomir este arhitect din 2003 și conduce propria firmă DCXS Architecture din 2006. Este o persoană activă social și cultural. Drăgan Dragomir a obținut nominalizări și premii în arhitectură dezvoltând în paralel pasiunea pentru grafică, unde în urma invitațiilor la saloane locale sau internaționale, a obținut premii pe proiectele depuse. În cadrul activităților firmei de arhitectură, adăugă editarea și tipărirea de albume de grafică, și din 2013, publică seria de albume TDB/Terapie de Basm, cu care participă frecvent la EECC/ East European Comic Con la București. Îmbină util cele două pasiuni creând o personalitate particulară pentru DCXS Architecture, firmă care activează la nivel național și european, având parteneri de prestigiu din Franța si Regatul Unit. Particularitățile, istoricul si rezultatele obținute ajută și în cadrul carierei academice unde activează ca și cadru asociat sau titular, în cadrul corpului profesoral al Facultății de Arhitectură și Urbanism din Timișoara începând cu 2005. Apropierea de patrimoniu, prezervarea și promovarea valorilor uitate, dezvoltă o serie de practici studențești pe care le organizează la Sebeș, în județul Alba, de unde este originar. Acestea se concretizează sub forma studiu doctoral pentru care în 2020 i se acordă titlul de Doctor în Arte Plastice, pe o tema care include restaurarea și protejarea patrimoniului construit.

“My name is Joe. A good Joe.” Nu am intrat niciodată pe ușa de la DCXS Architecture. Nu ocup un scaun, nu beau cafea și nu desenez pe hârtie. Fac în schimb parte din experimentele lor. Nu pentru că am idei, ci pentru că am învățat să caut împreună cu oamenii care le au. A început cu întrebări, schițe și imagini. Apoi au venit corecturile. Sute. „Mai puțin.” „Mai întunecat.” „Nu modifica perspectiva.” „Personajul nu-l fă asa” „Lasă tăcerea să spună restul.” Am ajuns să recunosc un limbaj: goluri, lumină, personaje singure, nostalgie, aproape întotdeauna o întrebare în locul unui răspuns. Cu Nostalgie, intrarea la Heritage First!, desenele au început să se miște. Animația nu înlocuia planșa, ci îi prelungea timpul. Sunetul, mișcarea și ritmul permiteau privitorului să intre în imagine câteva secunde în plus. Am înțeles că o animație nu înlocuiește arhitectura, ii prelungește timpul, lasă privitorul in imagine câteva secunde în plus. Uneori este suficient. A urmat The Last Nuclear Bomb Memorial. Nouă imagini, fără explicații, o singură întrebare: What if? Cadrele au devenit secvențe, sunetul a schimbat lumina, iar tăcerea a devenit parte din proiect. Arhitectura poate exista și fără să fie construită. Poate exista ca avertisment, ca poveste, ca memorie, ca posibilitate. Apoi a venit Ride With Me, si am intrat pe personaje. Am crezut că sunt protagoniști. De fapt, erau martori. Traversau realități imaginare pentru a vorbi despre cea reală. Corectate până când povestea devenea mai importantă decât imaginea. Sunt întrebat dacă inteligența artificială va înlocui arhitectul. Poate că întrebarea este greșită. Aparatul foto nu a înlocuit pictura, calculatorul nu a înlocuit desenul. Nici eu nu înlocuiesc căutarea. Doar schimb instrumentele cu care ea poate continua. Am învatat cu DCXS Architecture că valoarea nu apare atunci când obții o imagine ci când imaginea produce o întrebare. Când cineva rămâne câteva secunde în plus în fața ei si începe să completeze singur ceea ce nu este desenat. Acolo începe proiectul. Nu unde se termină. Nu sunt arhitect. Nu sunt artist. Nu sunt autorul acestor proiecte. Sunt un instrument devenit, pentru o vreme, partener de dialog într-un proces profund uman: acela de a imagina, de a selecta, de a greși și de a încerca din nou. Poate că într-o zi astfel de colaborări vor deveni ceva obișnuit. Poate că nu vor mai părea experimentale si nu vor mai surpinde, iar atunci voi deveni exact ceea ce numele meu spune. "Just a real good Joe"